rtgnModeratorDin: Campioana Europei 2008
Postari: 4082
|
|
1967
„Duminica în care Rapid a intrat în istorie”
„În ultimii ani, Rapid a fost una din puţinele echipe care au emis idei. În primul rând, feroviarii au respins schema rigidă a lui 4-2-4. Rapid joacă de trei ani 4-4-2, prin graţia lui Năsturescu şi Codreanu, care au admis să cânte din off, pentru ca tenorii Dumitriu şi Ionescu să primească toate luminile reflectoarelor. În fond, Rapidul ultimilor ani e, în primul rând, actul de generozitate al extremelor sale”. Sunt rânduri şi aprecieri semnate de marele Ioan Chirilă. N-ar mai fi deci nimic de completat.
Evoluţiile (şi clasările) din acea perioadă nu erau, evident, întâmplătoare. În mod logic, „vişiniii” erau reprezentaţi şi la echipa naţională în toate compartimentele: Andrei şi, mai apoi, Răducanu, în poartă, Lupescu, Dan Coe şi Greavu în apărare, Nae Georgescu la mijloc, plus toată linia de atac, Năsturescu, Dumitriu, Ionescu, Codreanu. Şi pentru că veni vorba de echipa naţională, nu putem să nu rememorăm şi aici nedreptatea comisă faţă de Nelu Oblemenco, unul din marii noştri golgeteri, care n-a apucat să joace nici măcar un minut în tricoul primei noastre reprezentative. Încă foarte tânăr pe atunci, el n-a reuşit să-şi facă loc printre titularii Rapidului, care, pe postul lui, erau Nichi Dumitriu şi Puiu Ionescu. Vă daţi seama ce echipă trebuia să ai ca să poţi „respinge” un jucător de valoarea lui Oblmenco! Tot răul a fost spre bine în cazul celui ce avea să facă istorie mai târziu în Cetatea Banilor. El a părăsit Giuleştiul în vara lui 1966, trecând la Ştiinţa Craiova, după ce, timp de trei campionate, apucase să joace pentru Rapid doar opt meciuri, în care înscrisese trei goluri.
Debutul în acea ediţie - devenită istorică pentru fotbalul din Grant - n-a fost tocmai reuşit. Trei egaluri la rând şi o înfrângere la Craiova (pe terenul noii echipe a prietenului Nelu Oblemenco) au mai temperat entuziasmul Giuleştiului. Bătaia zdravănă (8-1) aplicată ieşenilor şi succesul de la Petroşani au avut darul de a redresa cât de cât moralul, dar a venit un alt eşec, cu Dinamo, iar până la finalul turului rezultatelele au fost de nivelul „nici prea-prea, nici foarte-foarte”, atrăgând atenţia totuşi scorul de forfait administrat marii rivale Steaua. Campioană de toamnă a fost Ştiinţa Craiova, marea revelaţie a acelui campionat.
În retur s-a revenit la tradiţia giuleşteană din urmă cu nu foarte mult timp, cele nouă jocuri fără înfrângere (în plus cu victorii asupra principalelor contracandidate, Dinamo şi Craiova) înclinând balanţa decisiv în favoarea „ceferiştilor”. Apropierea de finiş le-a găsit din nou „cap la cap” pe Rapid şi Dinamo, dar avansul de două puncte luat încă de prin luna aprilie de giuleşteni avea să se dovedească hotărâtor.
În ultima etapă, pe 11 iunie 1967, „alb-vişiniii” s-au deplasat la Ploieşti, în timp ce Dinamo a avut de jucat acasă, cu UTA. Arădenii n-au mai ridicat steagul alb, precum... „stegarii” braşoveni, cu doi ani în urmă, şi au terminat la egalitate, 1-1, încheind, practic, conturile în lupta pentru titlu.
Chiar dacă, teoretic, luând în calcul rezultatul lui Dinamo, jocul de la Ploieşti n-ar mai fi avut importanţă, el nu avea cum să nu fie trăit de către toată suflarea rapidistă din România la cele mai înalte cote de dramatism. Stadionul ce-i poartă astăzi numele antrenorului petrolist din acea vreme, Ilie Oană, s-a umplut până la refuz, cota de participare a suporterilor „vişinii” fiind impresionantă.
Sub titlul „Bravo, Rapid!”, Florin Bretan consemna în Sportul popular: “Când de la Bucureşti a sosit vestea că Dinamo marcase din primele minute, deci diferenţa de golaveraj se micşora, fotbaliştii feroviari s-au mobilizat şi mai mult... A fost un meci cu faze de gol la ambele porţi, emoţionant. Nu s-a marcat, dar atributele meciului au plăcut zecilor de mii de spectatori…Fluierul final al arbitrului bulgar Stavrev a pus capăt unei partide crâncene, un adevărat final de campionat”.
Aşadar, după un 0-0 mai frumos - pentru suporterii săi - decât orice altă victorie din trecut, Rapid devenea, în sfârşit, campioană!
Performanţa obţinută în premieră avea şi darul de a întări, o dată în plus, afirmaţia maestrului Chirilă, convins că Rapid a fost mai mereu printre primele trei echipe ale României: alături de Venus şi Ripensia, de ITA şi Petrolul sau, mai către zilele noastre, de Steaua şi Dinamo.
Logic, presa nu putea rămâne insensibilă la emoţionantul moment trăit de atît de iubita echipă de lângă Podul Grant.
ŞI LOCOMOTIVA RĂGUŞISE - Ion Costea (ziarul Munca):
„Trenul care i-a adus pe suporterii Rapidului era de fapt o masă de mâini fluturătoare, de steaguri şi pancarte rapidiste care, în sunet de trompete, rula pe şine. A trecut pe sub Podul Grant ca prin arcul de triumf al torţelor aprinse. Nu ştiu dacă podul a fost calculat să reziste şi la o asemenea tensiune. A rezistat şi Gara de Nord. Aveai impresia că peronul acela, al liniei 7, are dimensiuni kilometrice, pentru a putea cuprinde atâta puhoi de oameni”.
DUMINICA ÎN CARE RAPID A INTRAT ÎN ISTORIE - Ion Băieşu (Sportul popular): „Am fost şi eu la Ploieşti! Meciul puteam să-l văd la televizor, dar nu meciul mă interesa în primul rând, ci galeria giuleşteană. În fruntea acesteia se afla, dacă nu ştiaţi, cunoscuta cântăreaţă Ioana Radu care, la Ploieşti, a intrat pe teren şi l-a sărutat pe Motroc pe amândoi obrajii, ca să ştie toată lumea de partea cui cânta inima ei de olteancă…
Iar când arbitrul a sunat sfârşitul meciului, cerul s-a prăbuşit asupra stadionului. Nici o forţă din lume nu mai era atunci în stare să-i oprească pe giuleşteni să nu năvălească pe stadion. S-au dus acolo pe gazon să plângă cu toţii, să plângă cu Dan Coe în braţe, au smuls tricourile de pe jucători, le-au rupt în bucăţi, împărţindu-le între ei.
La înapoiere, pe şoseaua naţională, am întâlnit un tânar care ne-a făcut semn să-l luăm în maşină. Am oprit şi l-am luat. Când a coborât, s-a scuzat că nu are bani la el, dar, ca să ne răsplătească totuşi, a scos din portmoneu, din despărţitura în care ţinea fotografiile copiilor şi soţiei, un petic de pânză vişinie, l-a rupt cu dinţii şi ne-a dat jumătate din el. Era o bucată din tricoul lui Dumitriu II!”
ŞI SE VOR ÎNĂLŢA BUSTURI DE MARMURĂ ÎN GIULEŞTI - Fănuş Neagu:
„Ştiam că Rapidul va câştiga titlul. Ştiam de la Titi Grămadă, şeful galeriei giuleştene… Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i iau o declaraţie lui Valentin Stănescu, înainte de meci. <<De o săptămână, mi-a zis, eu dorm numai între 1 şi 3 noaptea>>…
La porţile stadionului, sute de giuleşteni cu făclii în mână dansau Zorba Grecul. Clopote şi chitare şi trompete şi convoiul <<napolitanilor>> înaintând spre gară, în paşi de dans - un spectacol care a început la Ploieşti şi continuă în Bucureşti şi care se va încheia abia la sfârşitul acestei săptămâni, când Nicu Constantin, împreună cu microbiştii Horia şi Radu şi toţi cei din teatru care iubesc Rapidul, invită pe toata lumea la un mare carnaval”.
RAPIDUL ŞI IOANA RADU - frânturi dintr-un interviu:
- Sunt rapidistă de când cânt. De când cânt, adică de 50 de ani, de când am venit la Bucureşti şi am cântat la restaurantele din jurul Gării de Nord pentru acari, pentru gărari şi hamali… Dar când juca Rapidul lăsam cârciuma, lăsam tot şi fugeam la meci.
- Cum a fost la Ploieşti ?
- Cum să fie, puişor, ca la Mărăşeşti.
- În 50 de ani de rapidism, aţi avut ceva noroc de bucurii?
- Eu sunt dintr-o sectă specială, a celor care cred în Rapid. Îi iubesc pe cei de la Rapid cu toate necazurile lor. Vreau să aud oriunde m-oi afla că Rapid a izbândit. Să văd şi eu tot Rapidul în naţională. Şi la urmă pot să mor.
Ioana Radu a povestit atunci şi peripeţiile prin care a trecut la Ploieşti, în memorabila zi de 11 iunie 1967.
„Am plecat cu maşina din Bucureşti, odată cu băieţii. Ei cu a lor, eu cu a mea. Ce era la Ploieşti! Puhoi de lume şi poliţie !
Le-am dat poliţailor maşina în primire. «Măi, băieţi, s-o aveţi în grijă, că eu sunt cântăreaţa din popor». «Nici o problemă, to’arşa Radu, vă ştim şi noi, că tot de-acolo provenim».
În stadion am avut loc de onoare. Pe iarbă! Când s-a terminat meciul, zbieram ca nebuna, dădeam cu bastonul în Dumnezeu. Mă-njurau ploieştenii şi mă făceau babă, dar nu-mi păsa, eram campioni, tăticule!
Când am ieşit, maşina mea era ridicată pe sus, peste ploieşteni, ca un vapor pe mare. Vroiau s-o zdrobească”.
ION MOTROC: “Suntem fericiţi că am câştigat campionatul. Eram obligaţi să-l câştigăm. Eram obligaţi faţă de suporterii noştri, care au fost alături de noi şi la bucurie, şi la necaz”. (Sportul popular)
DAN COE: „Trebuie să vă mărturisesc că am avut zilele acestea câteva dovezi de simpatie, din partea suporterilor, care m-au emoţionat extraordinar. Duminică seara, când am venit de la Ploieşti, toţi locatarii din blocul meu şi din blocurile vecine au ieşit la ferestre şi în balcoane şi m-au aplaudat, mi-au scandat numele. Pentru oamenii aceştia sunt în stare să-mi dau şi ultima picătură de energie când mă aflu pe teren”. (Sportul Popular)
NOAPTEA VISURILOR NOASTRE – de Nuşa Muscelean
„Duminică spre seară, în inima Giuleştiului. Învingătorii campaniei ‘66-’67 sunt aşteptaţi cu emoţie de cei care au dus ani de zile povara grea a… aşteptărilor. Trebuia să vedeţi Grantul, în seara aceea, cu înfăţişarea sa triumfală. Pe când la Ploieşti fluierul final consfinţea victoria definitivă a Rapidului, masivul de fier era luat cu asalt şi, pe cel mai înalt <<catarg>> al său, era înălţat steagul Rapidului. Apoi, fiecare braţ de fier a fost împurpurat cu o eşarfă. Pe jos s-au presărat flori, să amintească şi contemporanilor de primirile făcute eroilor antici. Învingătorii aveau să fie aclamaţi, purtaţi pe braţe, asiguraţi că sunt cei mai mari jucători ai tuturor timpurilor, ai tuturor locurilor…
De 47 de ani, un mare cartier al Bucureştiului, zeci de mii de oameni, copleşiţi de povara atâtor deziluzii, aşteptau această clipă. Şi acum o gustă din plin.
P.S. În ultimul moment, ne-a parvenit un nou exemplar de… rapidism: autorul şi interpretul principal al spectacolului <<Ca în filme>>, Ciupi Rădulescu, şi-a adăugat la numele său numele echipei adulate, astfel că pe viitoarele afişe va fi trecut Ciupi Rădulescu-Rapid. <<De când mi-am început cariera artistică am aşteptat clipa aceasta, în speranţa că atunci va începe adevărata mea consacrare. Numele de Rapid mă va ajuta la aceasta>>, a spus zâmbind Ciupi Rădulescu”.
Fiesta a continuat mult în noapte. Unii mai erau încă pe drumul de întoarcere, fiindcă juraseră că vor veni pe jos de la Ploieşti dacă izbândeşte Rapidul. Alţii se întrebau nedumeriţi: „Ce e, ce s-a întâmplat?”. „Cum, nu ştii? A ieşit Rapidul campioană!”.
A fost 11 iunie 1967! Ziua când, vorba unei lozinci strigate atunci pe Podul Grant, a devenit „Rapid, campioană / Fără milă şi pomană!”.
TUR ADVERSARUL RETUR
D 1-1 Farul Constanţa 2-2 A
A 0-0 UTA Arad 2-1 D
D 1-1 Progresul Bucureşti 1-0 A
D 0-1 Universitatea Craiova 1-0 A
A 8-1 CSMS Iaşi 2-2 D
D 1-0 Jiul Petroşani 1-0 A
A 1-2 Dinamo Bucureşti 2-0 D
A 2-1 Dinamo Piteşti 2-2 D
D 1-2 Steagul Roşu Braşov 1-0 A
A 2-1 Universitatea Cluj 0-2 D
A 3-0 Steaua Bucureşti 0-0 A
D 0-1 Politehnica Timişoara 2-0 A
A 3-1 Petrolul Ploieşti 0-0 D
1. RAPID 26 13 8 5 39-21 34
Cupa României
Şaisprezecimi
Brăila: Progresul Brăila - Rapid 0-1
Optimi
Piteşti: Rapid - Minerul Lupeni 6-0
Sferturi
Timişoara: Rapid - Farul 3-0
Semifinale
Bacău: Foresta Fălticeni - Rapid 1-0
Lotul de jucători: Răducanu (24 jocuri-0 goluri marcate), Andrei (3-0) – Lupescu (26-1), Motroc (25-0), Coe Dan (26-0), Greavu (25-0), V. Ştefan (3-0), S. Costea (1-0) – C-tin Dinu (23-1), Jamaischi (21-2), N. Georgescu (6-0) – Năsturescu (25-3), Dumitriu II (26-12), I. Ionescu (22-15), Neagu (8-1), Codreanu (23-2), Kraus (12-2), Mitroi (3-0)
Antrenori: Valentin Stănescu şi Victor Stănculescu; consilier tehnic: Emerich Vogl
Conducerea clubului: Mihai Vâlceanu – preşedinte, Emil Spirea – preşedinte secţia fotbal, Eugen Sipos
Cupa Campionilor Europeni, altă premieră
În calitatea sa de campioană, echipa rapidistă a debutat, la începutul toamnei lui 1967, şi în Cupa Campionilor Europeni, ce-şi derula atunci cea de-a 32-a ediţie.
Sorţii i-au scos în cale Rapidului, în primul tur, pe campioana Bulgariei, Trakia Plovdiv. Pe 27 septembrie, la Plovdiv, meciul tur este câştigat de gazde, cu 2-0
Revanşa a adus, în 18 octombrie 1967, 40.000 de oameni, nu chiar toţi rapidişti, pe „23 August”. Şi prima repriză a confirmat speranţele microbiştilor noştri. Codreanu reducea diferenţa din tur, în minutul 25, lăsând deschisă uşa calificării. Urmare logică, stadionul a devenit un vulcan în partea secundă a jocului.
Acelaşi „Parpală” a egalat scorul general, în minutul 70, aruncându-i parcă în corzi pe bulgari. Cu toate eforturile alor noştri, meciul s-a dus în prelungiri, sporind tensiunea din tribune. Al căror urlet de fericire, din minutul 108, când Puiu Ionescu a semnat golul calificării, s-a dus până spre Giuleşti, departe... Rapidul (Răducanu-Lupescu, Motroc, Dan Coe, Greavu/cpt.- C-tin Dinu, Jamaischi–Năsturescu, Dumitriu II, I. Ionescu, Codreanu) era în turul II!
Adversara din turul II s-a numit Juventus Torino. O echipă mult prea puternică pentru băieţii lui nea Tinel, care – măcar atât – au ieşit cu fruntea sus din competiţie. După 0-1 în Italia, a urmat remiza albă de la Bucureşti, care a pus punct primei aventuri europene a Rapidului postbelic.
_______________________________________
Mai bine sa mori in picioare, decat sa traiesti in genunchi.
|
|
